Skip to content Skip to left sidebar Skip to footer

Obiective turistice

Vinuri de Pietroasa

Stațiunea viticolă Pietroasa, care aparține Universității de Științe Agricole, e în primul rând o instituție de cercetare și studiu, cu peste 100 de ani de istorie.
Staţiunea Didactică de Cercetare-Dezvoltare pentru Viticultură și Pomicultură Pietroasa – Istrița a fost înfiinţată în anul 1893, după un atac al filoxerei. Azi, aparține Univesității de Științe Agronomice și Medicină Veterinară din București și se ocupă de viticultură și pomicultură, dar are și o cramă care procesează strugurii și vinde vinul. Înainte de 1900 au fost aduse aici, din toată lumea, peste 700 de soiuri cu viță-de-vie pentru struguri de masă și vin, care au stat la baza unor soiuri și clone noi.

În 1932 a fost creată prima „şcoală de pivniceri” din ţară.
Dacă în 2003 stațiunea avea 500 de hectare, în 2014, după retrocedări, a rămas cu 200. Dincolo de cunoștințe, tradiție și poveste, au mai rămas câteva elemente care sunt valorificate: „hruba” cu peste 100.000 de sticle depozitate de-a lungul timpului e piesa centrală a turului pe care îl pot face cei care vin la o degustare la Pietroasele. Stațiunea produce și vinde material săditor viticol (butaşi portaltoi, coarde altoi și vițe altoite) din clonele și soiurile obținute local, dar şi din alte soiuri. Concurența pe această piață este însă foarte mare, în special din partea producătorilor francezi și italieni.

Pietroasele și Șarânga, două sate de pe dealul Istrița, fac parte din podgoria Dealu Mare, dar există multe diferențe care le deosebesc de restul podgoriei. Soluri calde, calcaroase, precipitaţii reduse, foarte mult soare – toate sunt condiţii care duc la supramaturarea strugurilor.

Carierele de calcar

În județul Buzău există mai multe masive calcaroase formate din cochilii de scoici fosilizate și cimentate. Carierele de calcar din zonele Năeni, Pietroasele sau Ciuta datează de mai bine de două milenii, fiind folosite în primul rând la extragerea pietrei pentru construcții sau pentru producerea varului. Câteva dintre aceste grote subterane pot fi explorate.

Calcarul cochilifer poate fi considerat o pagină de istorie, conținând la vedere organisme marine fosilizate, cimentate în nisipul în care au trăit acum milioane de ani. Singura carieră de calcar funcțională din Buzău se află la Năeni. Este o exploatare de suprafață, de dată recentă. În Năeni, la câțiva kilometri distanță a mai funcționat o carieră, înființată în anii ’60 ai secolului trecut. Calcarul extras de aici a fost folosit, de-a lungul vremii, la Casa Poporului, la Metroul bucureștean, la Cazinoul din Monteoru, la podul de la Mărăcineni, la scaunele lui Dromihete de la Zimnicea și în multe alte locuri. Cariera a funcționat în plin până în anii ’90, când a fost concesionată unei firme private, după care s-a ales praful.

În arealul Breaza – Pietroasele vechile cariere subterane de exploatare a calcarului au fost închise, zona devenind de câțiva ani încoace sit arheologic. Sus, spre Releul din vârful dealului Istrița, încă există câteva vechi galerii lungi și întortocheate, parțial prăbușite și aproape imposibil de reperat fără ajutor local.

În zona dealului Ciolanu carierele de calcar au fost demult abandonate. Schitul Cetățuia, aflat în vârful acestui deal, este așezat pe un labirint de grote artificiale din care, de mai bine de 2000 de ani încoace, se tot extrage piatră. În anii comunismului s-au scos blocuri mari, pentru Tabăra de sculptură Măgura sau s-a exploatat masiv pentru Casa Poporului, Metrou și alte importante obiective ceaușiste. Pe scuns, localnici din Ciuta vizitează și astăzi vechi galerii părăsite în căutare de piatră, pe care o extrag rudimentar, cu baroase, răngi și pene metalice, la lumina lămpii cu carbid.

Cloșca cu puii din aur

Locaţie emblematică pentru judeţul Buzău sub multiple aspecte, comuna Pietroasele a devenit cunoscută în ţară şi peste hotare fără voia ei, ca locul de descoperire al celebrului tezaur Closca cu puii de aur. Micul monument de pe deal care marca punctul respectiv a fost recent înlocuit cu unul mult mai sugestiv, întreaga zonă fiind reamenajată de meșterii pietrari din Năeni, în scop turistic.

Găsit în mod întâmplător în anul 1837 de către doi meşteri pietrari, Ion Lemnaru și Stan Avram, socru şi ginere, tezaurul Closca cu puii de aur avea să provoace în jurul său o întreagă serie de evenimente, dezvoltând o istorie proprie şi zbuciumată. Angajaţi de către antreprenorul albanez Anastase Tarba Verusi, cunoscut şi sub porecla de Arnăutul, cei doi meşteri extrăgeau piatră de la poalele masivului Istriţa pentru ridicarea zidului Episcopiei Buzăului. Pietrarii au descoperit piesele tezaurului Closca cu puii de aur într-o alveolare, doar prin simpla ridicare a unor blocuri de piatră. Deşi astăzi sunt recuperate şi cunoscute publicului doar 12 piese, cu o greutate totală de 19,82 kg, se pare ca iniţial tezaurul era compus din 22 de obiecte.

În 1866, Alexandru Odobescu a datat tezaurul în sec. IV d. Hr. La teza propusă de Odobescu au aderat şi alţi cercetători precum Bock, Linas și Lasteyrie. O problemă aparte o reprezintă provenienţa pieselor care compun tezaurul. Odobescu susţinea că ele au fost realizate de meşteri ai lumii barbare. Alţi specialişti le consideră fie de provenienţă orientală, prelucrate în atelierele romane din Antiochia, fie prelucrate chiar în zona Constantinopolului.

După lungi şi numeroase peripeţii, soldate cu moartea celor doi descoperitori şi distrugerea/dispariţia unui număr (greu de precizat) de piese, Tezaurul a fost recuperat (incomplet) şi a reintrat în posesia statului roman în 1956, după ce a stat la Moscova patru decenii. Ne referim aici doar la Closca cu puii de aur, nu la Tezaurul Băncii Naționale a României. Din 1971 poate fi admirată la Muzeul Naţional de Istorie a României din Bucureşti. O copie fidelă a tezaurului Closca cu puii de aur poate fi studiată la Muzeul Judeţean Buzău, iar o alta la staţiunea vini-viticolă Pietroasa Veche.

Gruiu Darii

Ruinele singurei cetăți dacice cu zid de piatră de la Curbura Carpaților, Gruiu Darii, pot fi admirate în apropiere de Pietroasa Mică, în drumul spre Releul de televiziune de pe Dealul Istrița. Pe perioada verii 2019, șantierul arheologic de aici este deschis.

Cele mai vechi urme de locuire descoperite la Gruiu Darii aparțin culturii Starcevo-Criş și au aproximativ 7600 de ani. Pentru epoca dacică târzie, la Gruiu Darii s-au descoperit numai complexe de tip moviliță, de regulă cu ring de piatră și uneori cu vetre. S-au identificat mai multe vetre și materiale pentru întreținerea focului, care au fost încadrate într-un context spiritual. Pe laturile de vest și nord, cetatea a fost fortificată cu un zid de piatră gros de doi metri. După ce au locuit-o și dacii un timp, au transformat-o într-un centru de cult. Cetatea de rit a fost descoperită în campania arheologică din 2007. Au fost scoase atunci la lumină ziduri de apărare şi mai multe vetre din piatră şi lut, unde locuitorii aduceau ofrande zeilor. S-au mai găsit bijuterii, arme, vase de lut şi chiar peretele unei locuinţe. Din punctul Gruiu Darii dacii comunicau perfect cu cetăţile din Dobrogea, dar şi cu cele din Munţii Buzăului. Viața aici a încetat brusc, odată cu sosirea romanilor. Distrugerea cetăţii și a locului sacru coincide cu ridicarea castrului roman de jos, de la podul din Pietroasele, prin anii 101 – 102, cu ocazia primului război dacic. Gruiu Darii se află foarte aproape de cariera de piatră unde, în 1837, doi ţărani au descoperit celebrul tezaur Cloşca cu puii de aur.

Arheologii care sapă pe șantierul de la Gruiu Darii au descoperit recent un biberon din epoca de piatră, cel mai vechi din lume, cu o vârstă de aproximativ 5500 de ani. Datarea obiectului a fost făcută cu carbon 14 la un laborator din Germania. În opinia cercetătorilor epocii pietrei, biberonul este o dovadă că maternitatea era tratată cu toată atenţia. Dacă întâmpinau probleme de alăptare, femeile îşi hrăneau copiii cu lapte muls şi pus în astfel de vase. Biberonul are formă sferică şi un orificiu central, prin care se turna conţinutul. Prin alte două orficii laterale se scugea laptele. Vasul de tip biberon ar fi putut fi folosit şi pentru păstrarea unor substanţe preţioase, uleiuri, esenţe, vopseluri.

Tămâioasă românească

Tămâioasă românească, soi de struguri alb și aromat, se cultivă pe teritoriul țării noastre de peste două milenii, cu foarte mult timp înainte de invazia filoxerei, ceea ce explică încadrarea lui printre soiurile românești autohtone. Denumirea de Tămâioasă provine din latinescul thymanea (tămâie), care, asociat cu românească, face trimitere la naturalizarea soiului pe meleagurile noastre.
Tămâioasă românească, acest soi aromat, își găsește rădăcinile tocmai în sudul Greciei antice, el fiind apreciat de către toate popoarele aflate în bazinul Mării Mediterane, unde era folosit ca monedă de schimb. În spațiul românesc, tămâioasa a ajuns atât pe filiera elenă, prin coloniștii greci, cât și prin intervenția romanilor, dornici să găseasca acest soi în toate colțurile Imperiului.

Cunoscut sub diferite denumiri, acest soi este cultivat în foarte multe țări din lume. La noi, pentru a se produce vinuri cu denumire de origine controlată (DOC), tămâioasă românească este cultivată în aproape toate podgoriile de pe Dealu Mare, dar și în multe alte locuri din țară. În Pietroasele, de exemplu, este considerat vinul zonei datorită ponderii foarte mari a acestui soi în regiune. Anual, de mai bine de un deceniu, la începutul lunii septembrie, când se începe recoltarea tămâioasei, în localitate se organizează Sărbătoarea Tămâioasei.

Producția de struguri este relativ modestă, de până la 8-10.000 kg/ha și scade în procesul de supracoacere ajungând la 4-6.000 kg/ha. Strugurii acumulează frecvent 240-250 g/l zaharuri, iar în anii favorabili chiar 270-300 g/l. Vinurile au un conținut de alcool de 12%-14%, de o culoare între galben-auriu și chihlimbariu, cu o aromă bogată de flori de tei și salcâm, cu o mare persistență gusto-olfactivă. Vinurile realizate din acest soi sunt vinuri albe, aromate și de regulă dulci. Ele pot fi învechite în sticlă până la 6-7 ani, fără ca aroma să-și piardă nuanțele sale inițiale. Apoi intensitatea aromei scade, sugerând mirosul fagurelui de miere.

Crama Pietroasa Veche

Localitatea Pietroasa intra în istorie în 1837, fără voia ei, datorită Tezaurului descoperit aici. Descoperitorii lui, cioplitori în piatră, lucrau în cariera de lângă Via Ardelenilor. Locuitorii satului nu erau vestiţi numai prin meşteşugul dăltuirii pietrei. Erau, după mărturiile istoricilor, şi buni cultivatori ai viţei de vie, încă din neolitic. În anul 1893 se înființa aici Crama Pietroasa Veche, astăzi monument istoric.

Pe Moşia Pietroasa – Bădeni din podgoria Dealu Mare, secularizată în 1864 de la Mănăstirea Bradu, statul înfiinţa cea dintâi pepinieră a ţării, după pagubele produse de filoxeră. Aici existau şi vii, deja cunoscute, dar şi priceperea oamenilor locului în cultivarea viţei de vie. De la 1893 încoace, această pepinieră a continuat să împodobească dealurile cu vii, să îmbunătăţească soiurile de viţă-de-vie, să creeze altele noi, să ascundă în pivniţă noi comori, de această dată în sticle. Aceste comori au fost onorate şi recunoscute cu peste 120 de medalii obţinute la concursurile naţionale şi internaţionale, mai ales pentru vinurile dulci, unele aromate, pentru care Pietroasa are o vocaţie neîntrecută. Vinurile de Pietroasa au lăsat mărturii sublime în Cartea de Onoare în care au scris, de-a lungul vremii, oameni de seamă. Din această Carte de Onoare se va scrie mult timp de aici înainte istorie. Este o impietate să omiţi pe vreunul dintre cei care au scris, ori să-i prezinţi într-o anumită ordine. Printre cei care şi-au exprimat entuziasmul în urma unei vizite la Pietroasa, se numără oameni de stat, vinificatori de seamă, scriitori vestiţi, actori, poeţi, etc. Astfel, în 1968, Grigore Moisil a scris Am iubit întotdeauna vinul bun, mintea limpede, inima caldă. Pentru acest motiv m-am simţit bine la Pietroasa. Nichita Stănescu îi învăţa, încă demult, cu ce motto să își prezinte vinul: Aici, la Pietroasele, inima noastră de piatră s-a schimbat într-o inimă de inimă. Ion Băieşu, Valeriu Bucuroiu, Fănuş Neagu, Adrian Păunescu, Impy Matheescu, Marcel Chirnoagă, prin consemnările lor, au ajutat la şlefuirea renumelui Pietroasa.

Crama Pietroasa Veche a funcţionat mult timp ca una din cele mai bine înzestrate din ţară, ce beneficia, încă din 1940, de un centru de vinificare dotat cu utilaj modern importat din Italia. Colecţia de vinuri începută atunci numără în prezent cam 100 000 de sticle, cele mai vechi fiind din anii `40 ai secolului trecut. Sunt vinuri de patrimoniu, vinuri de o valoare inestimabilă. Vinoteca mai poartă pe rafturile sale vinuri din anii `50, `60, `70 ai secolului XX, vinuri din ani de excepţie, ieşite din mâna unui oenolog de excepţie. Ele poartă amprenta inconfundabilă a oenologului Mihai Macici care, fie s-a implicat direct, fie a vegheat la realizarea lor. Sunt vinuri fără egal, aşa cum i-a fost şi competenţa în materie de oenologie. Vinurile de Pietroasa au continuat să-şi sporească faima, mulţumită artizanului oenolog Gheorghe Vărăticeanu. Grasa de Pietroasa, Tămâioasa românească, Rieslingul sau Feteasca regală poartă, în sticlele din vinotecă ce continuă să trăiască şi să-şi sporească valoarea, amprenta acestui artist inginer care a plecat prea devreme dintre noi. Timp de 36 de ani neîntrerupţi a realizat, dar a şi descris ca degustător autorizat, vinurile de colecţie, cu un talent inegalabil. Aceşti oenologi de excepţie care au lucrat la Pietroasa au fost secondaţi de cel supranumit, datorită modestiei sale, Pivnicerul din umbră, Didi Achim, tehnolog cu experienţă vastă. În Lumea Vinului, printre Vinurile Lumii, vinurile de Pietroasa le sunt recunoscătoare, iar vinoteca de la Crama Pietroasa Veche va convinge cumpărătorii, mult timp de aici încolo, de profesionalismul acestor trei mari vinificatori. Informații despre vinuri, programări la degustări, altele, la 0238 512 317, 0749 184 396 sau 0786 716 825.

Ruinele romane

Ruinele romane descoperite în centrul comunei Pietroasele aparțin unui castru construit la porunca împăratului Constantin cel Mare între anii 324-330 d.h. Castru roman din piatra căruia sătenii neștiutori de importanța lui și-au construit casele și gardurile.

Edificiul cu sistem hipocaust (sau termele), mult mai interesant și datând aproximativ din aceeași perioadă, aflat la câteva sute de metri de zidul de sud-est al castrului roman, a fost descoperit mult mai recent, sub actualul Drum al Cramelor, cu ocazia unor lucrări de reparație. Termele romane dispuneau de multiple facilități cum ar fi bazine pentru igiena garnizoanei castrului, bazine pentru tratamente și pentru uzul persoanelor importante, săli pentru lectură, muzică sau dans, dar și săli pentru exerciții și antrenamente. Construcția a beneficiat de finisaje deosebite, încăperi pardosite cu plăci de marmură, pereți tencuiți cu mai multe straturi de mortar colorat pe care erau aplicate picturi, scene de vânătoare, plante, animale, ferestre cu vitralii. Apa adusă din munte era încălzită și circula printr-un sistem de canale din cărămizi și din olane tubulare.

Chiar sub actuala șosea se poate vedea o secțiune din vechiul drum roman, care a rezistat bine mersi un mileniu jumătate sub roțile carelor. Un rol deosebit în mutilarea acestor therme l-a avut primarul comunei care nu a înțeles să ocolească locul când a băgat conducta de apă rece. De mai bine de patru decenii încoace, aproape în fiecare vară, cercetările arheologice de la Termele cu hipocaust din Pietroasele continuă. Când șantierul arheologic este în conservare, ruinele romane de sub șosea nu sunt foarte ispititoare.

Ultima actualizare: 15:29 | 5.12.2022

Sari la conținut